doua secvente care contureaza dimensiunea spatiala aimaginarului poetic.

De câte ori deschid portiţa şi intru în grădină-mi pare
Că mă cuprinde-o vrajă dulce, şi florile-mi dezmiardă ochii.
O fantazie uriaşă le-a dat un strai la fiecare,
Şi fete nu-s pe tot pământul să-mbrace mai frumoase rochii.

Pe crin l-a miruit în frunte, lăsându-i hlamida regească
Să poată-mpăraţi cu fală norodu-i de mironosiţe,
Cicorilor le-a dat seninul strâns din privirea omenească,
Iar râsul fărâmat prin lume l-a nins pe foi de romăniţe.

Sfiala care urcă-n faţa fecioarelor când vine-amorul,
Şi toată jalea şi netihna acelora ce-aşteaptă mirii,
Mâhnirea toat-a unui suflet pe care îl ucide dorul,
Le-a pus pe-un ram, şi-atuncea lumea s-a-mbogăţit
cu trandafirii.

La fiecare pas te-aşteaptă câte-o minune, ici scânteie
Ca un rubin o ghinţiană, colo un stânjinel se joacă ...
Slavă aceluia ce-aruncă din cer lumini de curcubeie,
Şi a ştiut să ţese nalbei un cuib din tort de promoroacă!

Slavă! căci trist-ar fi fost viaţa, şi-ntunecat pe veci
pământul,
De n-ar fi fost macar o floare, ce-am fi sădit noi
pe morminte?
Ce-ar fi cernut, în primăvară, când trece prin grădină
vântul,
Şi eu ce dar ţi-aş da azi ţie ca să-ţi aduci de mine-aminte!