De curând, prietenul meu mi-a povestit ultima carte citită: “Împăratul muștelor”, scrisă de William Golding.
Un avion se
prăbușește pe o insula. Supraviețuitorii, toți copii, cu vârste cuprinse între
6 și 13 ani, se adună și se organizează pentru a reuși să reziste pe acel
pământ îndepărtat și nelocuit de alți oameni.
Ei aprind un foc, care devine
permanent o armă împotriva animalelor și o speranță pe timp de noapte, își
construiesc colibe și încep să vâneze pentru a-și potoli foamea.
Copii sunt
speriați de umbrele nopții, copleșiți de o teamă continuua, teama de
necunoscut, teama de moarte…
Cu timpul, ei
devin bănuitori, dușmănoși unii cu alții, o stranie și sălbatică violență pune
stăpânire pe cei mai mulți.
Au loc
conflicte, în urma cărora mor câțiva copii, iar totul culminează cu o vânătoare, unde cel vânat era unul de-al lor.
Atunci apare un
vapor imens, care îi readuce pe copii la lumea civilizată, lume pe care o
pierduseră, pentru un timp suficient de mare ca să-i transforme, pe unii, în
ființe brutale, animalice, fără urmă de umanitate.
Această
povestire mi-a lăsat un gust amar.
Prietenul meu, care mă văzuse impresionat,
mi-a promis, zâmbind ușor, că niciodată nu va dispărea prietenia nostră.
Iar eu m-am
liniștit, apoi i-am mulțumit și i-am zâmbit, la rândul meu.
