Era toamnă. Pe pământ s-a așternut un covor auriu ca soarele de pe bolta albastră . Picăturile de ploaie cădeau încet peste satul mohorât . Erau ca niște cristale ce străluceau sub privirile oamenilor . Peisajul sombru trezea o lacrimă de tristețe în ochii albaştri ca cerul al zînei toamnei ce se uita spre satul supărat de timpul ce le cînta o melodie de jale . Păsările călătoare plecau sub privirile aprinse ale toamnei şi parcă îi şoptea cu glasul lor duios : ,, La revedere, toamnă, la revedere sat drag !" Şi astfel se pierdeau în zarea peste care s-a așternut ceața groasă . Copacii plângeau şi ei împreună cu cerul ce vărsa lacrimi amare . Ei bătuți de vântul puternic îşi înclinau crengile parcă rugînduse lui să nu le rupă crengile lor firave . Toamna se uită în jur cu o tristețe pătrunzătoare îşi luă bagheta şi plecă cu petlele ei galbene ca aurul desfăcute în vânt. Curând pierduse şi ea în zarea încețoșată așa Cum sau pierdut păsările triste că pleacă de la casele lor !
