Azi, dupa ce am vazut iar manastirea Neamţului, „vechea Manastire Alba cu trecut aşa de neguros şi de bogat „, şi dupa ce am vazut Cetatea, „cuibul aprigilor razboinici de odinioara”, m-am suit de la un han, care rasufla aburi de mancari felurite, într-o birja mare cat o corabie, la care erau înhamaţi patru cai cu coastele destul de aratoase.
Ma gandeam la vremea cand am cutreierat cu tine aceste locuri, cand am mîncat oua rascoapte, sus, între ruini, cand am baut, firitisindu-ne unul pe altul în singuratatea aceea, sticla cea cu vin armaş pe care ne-o daruise parintele Visarion, şi cand am cantat într-un amurg liniştit, într-o pulbere de aur:
Pe o stanca neagra, într-un vechi castel,Unde curge-n vale un rau mititel…Uite, ca de ieri mi-aduc aminte de înserarea aceea, de melodia noastra traganata pe care o cantam cu glasuri aşa de mişcate, şi de versurile pe care le-am zgariat acolo, pe o piatra, de versurile înflacarate pe care nu le-am mai gasit şi din care-mi aduc aminte numai franturile de la începutul acestei epistole…
