Hipnotizat de-adînca şi limpedea lumină
A bolţilor destinse deasupra lui, ar vrea
Să sfarăme zenitul şi-nebunit să bea,
Prin mii de crengi crispate, licoarea opalină,
Nici vălurile nopţii, nici umeda perdea
De nouri, nu-i goneşte imaginea senină:
De-un strălucit albastru viziunea lui e plină
Oricît de multe neguri în juru-i vor cădea...
Dar, cînd augusta toamnă din nou îl înfăşoară
În tonuri de crepuscul, cînd toamna prinde iară
Sub casca lui de frunze, un rol îmbelşugat,
Atunci, intrînd în simpla, obşteasca armonie,
Cu tot ce-l limitează şi-l leagă, împăcat,
În toamna lui, copacul se-nclină către glie.
