A fost odată într-o pustie mare un
pustnic, şi petrecea singur singurel. Vecinii săi erau fiarele
pădurilor. Şi aşa era de bun la Dumnezeu, încât toate dobitoacele i se
închinau, când se întâlneau cu dânsul.Într-una
din zile se duse pustnicul pe marginea gârlei, care curgea pe-aproape
de coliba lui, şi iată văzu că vine pe apă un sicriaş smolit şi încleit
bine, şi auzi un orăcăit de copil ieşind dintr-însul.Stătu
puţin de cugetă şi, după ce făcu rugăciune, intră în apă şi trase cu o
prăjină sicriaşul la margine. Când deschise, ce să vază în el? Un
copilaş ca de vro două luni; îl scoase din sicriu şi cum îl luă în braţe
tăcu.Acest copil avea un baier
atârnat de gât. Şi, dacă îl luă, văzu că într-însul era o scrisoare, o
ceti şi află că copilul de faţă este lepădat de o fată mare de împărat,
care alunecase şi ea în valurile lumei şi, care, de frica părinţilor,
lepădă copilul, îl puse în secriaş şi-i dase drumul pe gârlă, lăsându-l
în ştirea lui Dumnezeu.Pustnicul
voia din toată inima să crească pruncul ce-i trimisese Dumnezeu, dară
când se gândi că n-are cu ce să-l hrănească îl podidi un plâns de nu se
mai putea sfârşi. Căzu în genunche şi se rugă lui Dumnezeu, şi o!
minune! deodată răsări, măre, dintr-un colţ al chiliei sale o viţă, şi
numaidecât crescu şi se înălţă, până la streaşina casei.Pustnicul
căută la dânsa şi văzu struguri, unii copţi, alţii pârguiţi, alţii
aguridă şi alţii tocmai în floare; îndată luă şi dete copilului, şi
văzând că-i mănâncă, se bucură din tot sufletul lui şi mulţumi lui
Dumnezeu. Cu struguri crescu copilul până ce începu să mănânce şi câte
altceva.Iară daca se mai mări
copilul, pustnicul se apucă şi-l învăţă să citească, să adune rădăcini
ca să se hrănească şi să umble la vânat.
