Răspuns :
Muzeul Figurinelor de ceară din Londra te uimește prin aspectul modern, intens iluminat al fațadei. Când am intrat, camerele întunecate și un miros de ceară arzând ne-au invitat să descoperim o artă pe care nu o cunoșteam. Mă însoțeau părinții mei și un prieten bun, Paul.
Cu el m-am apropiat de chipurile atât de bine lucrate și șlefuite ale unor oameni celebri, am făcut poze alături de președintele Americii. Treceam cu rapiditate dintr-o cameră în alta, până când, mi-am dat seama că mă găseam singur într-o încăpere goală, întunecată.
Dintr-un colț, se zărea o luminiță. M-am îndreptat către ea. Pe un scăunel, cu spatele la mine, era așezat un domn. Avea capul plecat, iar în mâini o bucată mare de ceară pe care o șlefuia. Când l-am salutat, a tresărit speriat, s-a întors către mine și mi-a spus, cu voce joasă:
- Cine ești? Cum ai ajuns aici? Își continua lucrul ca și cum nici nu i-ar păsa răspunsul meu.
Știusem să-i răspund doar pe jumătate. Și-a continuat lucrul gânditor, uitând că eram acolo.
- Voi pleca, acum, i-am spus.
- Nu poți, mi-a răspuns calm.
Am zâmbit scurt și m-am grăbit să cercetez camera. Pipăind toți pereții întunecați, am descoperit că nu era nicio ușă, nicio intrare. Căutarea mea părea absurdă. Venisem cumva aici.
- Cum pot ieși? L-am întrebat.
- Îți dorești să ieși? Aceasta e o cameră a celor care nu vor să iasă. Uite, eu creez chipuri de ceară, ochi de sticlă, modelez buze, nasuri și sunt fericit știind că oamenii le admiră. Tu ai ajuns aici pentru că m-ai admirat pe mine. Te poți liniști acum, vei ieși odată cu chipul acesta nou pe care îl sculptez. Nu uita: în locuri urâte se pot naște minunății.
L-am ascultat mai mult speriat. Când s-a deschis o ușă, ivită de nicăieri, am zbughit-o. Paul fotografia fotbaliști celebri cu multă încântare, oamenii zâmbeau, vorbeau tare, neștiind, neghicind că, într-o cameră întunecată, se nasc aceste ființe de ceară, din sungurătatea lui.
Cu el m-am apropiat de chipurile atât de bine lucrate și șlefuite ale unor oameni celebri, am făcut poze alături de președintele Americii. Treceam cu rapiditate dintr-o cameră în alta, până când, mi-am dat seama că mă găseam singur într-o încăpere goală, întunecată.
Dintr-un colț, se zărea o luminiță. M-am îndreptat către ea. Pe un scăunel, cu spatele la mine, era așezat un domn. Avea capul plecat, iar în mâini o bucată mare de ceară pe care o șlefuia. Când l-am salutat, a tresărit speriat, s-a întors către mine și mi-a spus, cu voce joasă:
- Cine ești? Cum ai ajuns aici? Își continua lucrul ca și cum nici nu i-ar păsa răspunsul meu.
Știusem să-i răspund doar pe jumătate. Și-a continuat lucrul gânditor, uitând că eram acolo.
- Voi pleca, acum, i-am spus.
- Nu poți, mi-a răspuns calm.
Am zâmbit scurt și m-am grăbit să cercetez camera. Pipăind toți pereții întunecați, am descoperit că nu era nicio ușă, nicio intrare. Căutarea mea părea absurdă. Venisem cumva aici.
- Cum pot ieși? L-am întrebat.
- Îți dorești să ieși? Aceasta e o cameră a celor care nu vor să iasă. Uite, eu creez chipuri de ceară, ochi de sticlă, modelez buze, nasuri și sunt fericit știind că oamenii le admiră. Tu ai ajuns aici pentru că m-ai admirat pe mine. Te poți liniști acum, vei ieși odată cu chipul acesta nou pe care îl sculptez. Nu uita: în locuri urâte se pot naște minunății.
L-am ascultat mai mult speriat. Când s-a deschis o ușă, ivită de nicăieri, am zbughit-o. Paul fotografia fotbaliști celebri cu multă încântare, oamenii zâmbeau, vorbeau tare, neștiind, neghicind că, într-o cameră întunecată, se nasc aceste ființe de ceară, din sungurătatea lui.
Vă mulțumim că ați vizitat platforma noastră dedicată Limba română. Sperăm că informațiile oferite v-au fost utile. Dacă aveți întrebări sau aveți nevoie de asistență suplimentară, nu ezitați să ne contactați. Așteptăm cu nerăbdare să vă revedem și nu uitați să ne salvați în lista de favorite!