Pomii sunt încărcaţi de flori căzute din înălţimile cerului. Trei zile la rând au fluturat deasupra lumii florile albe, ca acelea de cireş, aşezându-se,
când li se oboseau aripile, în zborul lor, pe crengile copacilor, pe case, pe faţa neagră a pământului. Acum totul este alb, alb grandios, abundent. A răsărit şi soarele care abia dacă deschide pleoapele şi aruncă lumină blajină peste fire, iar oglinzile razelor sale parcă te orbesc, chiar dacă nu dogoresc peste lumea vie.
Satul, adormind ieri sub nămeţi, acum clocoteşte de viaţă. La marginea lui, pe un deal, zeci de copii, cu sănii, urcă gâfâind cele câteva sute de metri, până în vârf, se aşază pe sănii câte doi, câte trei, câte câţi încap şi apoi pornesc la vale, pe derdeluş, într-un iureş ce le dă senzaţia adevăratului zbor. Chiote, strigăte, vacarm. Toţi sunt din cale-afară de bucuroşi, chiar când se dau de-a rostogolul cu sania şi se mai lovesc.
La urcuş, e mai greu. Din vreme în vreme, fetiţele rămân în urmă, fără să se dea bătute, însă. O iau, apoi, la sănătoasa şi dau năvală ca un roi de albine…
(George Şovu, Tandreţe)


Scrie din text patru substantive de genul feminin .