Scrisoarea aparţine acelor tipuri de comunicare scrisă ce servesc la menţinerea relaţiilor sociale. Istoria formării sale este strâns legată de istoria alfabetizării, a însuşirii scrisului, iar avântul ei este influenţat cel mai mult de clasele sociale care foloseau scrisul. În secolele precedente, posibilităţile de comunicare oferite de corespondenţă erau stăpânite în mod diferit de diversele straturi sociale: în timp ce aristocraţia folosea corespondenţa pentru păstrarea şi îngrijirea relaţiilor familiale şi oficiale, iobagii au scris sau i-au rugat pe intelectualii locali să scrie pentru ei exclusiv plângeri sau cereri.
Până la jumătatea secolului XIX, pe teritoriile locuite de maghiari, majoritatea poporului de rând era analfabet, însuşirea scrisului-cititului s-a răspândit în jurul cumpenei dintre secolele XIX şi XX, după introducerea obligativităţii şcolii primare în anul 1868. Răspândirea corespondenţei în rândul poporului era precondiţionată nu numai de alfabetizarea maselor, ci şi de destrămarea cadrelor sociale şi familiale şi de mobilitatea considerabilă. Corespondenţa populară a început în secolul XX. Iniţial, pentru poporul de rând aceasta nu a reprezentat o formă personalizată de comunicare a ideilor, aşa cum era cazul în rândul aristocraţiei, ci o formă de transmitere a mesajelor necesare. O diferenţiere din punct de vedere social se arată şi în gestul păstrării scrisorilor: aristocraţia, burghezia bogată şi autorităţile aveau mare grijă de păstrarea scrisorilor, acest obicei însă nu era caracteristic poporului de rând şi ţărănimii. Regulile care stabileau structura scrisorilor au avut un rol important în transmiterea din generaţie în generaţie a corespondenţei populare, în acelaşi timp şi intelectualii locali literaţi, studenţii care veneau acasă în vizită şi specialiştii locali de scris scrisori formaţi de-a lungul timpului au contribuit la aceasta.
