Sticletelede Mihail SadoveanuA fost odată, de mult, o iarnă grozavă pe la noi. Păsările, înfricoșate, s-au strâns sub streaăina bisericii. Veniseră acolo toatelocuitoarele vailor si munților, neamurile de la câmpii și de la baltă, cântăreții cei mărunți dindumbrăvi. - Trebuie sa furăm oleacă de foc din cer, altfel pierim, spuse pajura, împărăteasa cea bătână de la munte. - Înțelept cuvânt, Măria Ta! țipă neamul pasăresc. - Să vedem cine va aduce o rază! Eu nu pot lăsa lumea fără stapânire, zise pajura. - Eu sunt bătân! croncăni corbul. - Să se ducă una dintre păsările mărunte și sprintene! hotărî împărăteasa. - Noi nu avem putere! Știm numai să cântăm, zise cinteza. - Auzi necuviintă! - Auzi lașitate! strigara păsările mari. - Nu vă supărați, mă duc eu, zise sticletele, cel mai mic și cel mai sfios. Sticletele a plecat fluturând din aripioare spre cerul senin.A mersața multă vreme până când a intrat in vârtejul soarelui. Cu cea din urmăsforțare, se avântă și prinse o rază. Aproape orbit, cu penele pârlite, se rostogolește îndărăt spre pământ cu soarele în cioc. Când sticletele ajunse pe pământ, cele dintâi fluor ridicau cupele din frunzele moarteși-l salutau.Coțofana văzu goliciunea sticletelui și râse. - Fraților si surioarelor! zise botgrosul. Să-l ajutam, săracul! - Să-l îm bracăm, ciripiră toate. Fiecareîi dadu o pană. De atunci are sticletele fes purpuriu și hăinuța din bucăți.
