Eram la Paris,anul 1922.Brancusi ma astepta.M-a intrebat daca sunt fata lui Barbu Delavrancea. Ochii lui de un albastru sclipitor ma priveau tinta.Ma poftise in casa.Stia cat de frumos cantam la pian.Pe masa din atelier,era un ceaun negru,pe pirostrii,pe un scrin niste pepeni din alama.El,ca un adevarat sculptor avea maini agere si lucra ca un maestru.Mie mi s-a parut ca pepenii vorbeau! Brancusi m-a felicitat,nimeni nu a mai auzit niciodata cum pepenii de alama vorbeau si eu,am fost invitata de a lua pranzul cu Brancusi.