Cu toţii minţim.
Nu orice părinte îi poate spune copilului aflat încă la o vârstă fragedă, cum a fost adus pe lume sau cine este Moş Crăciun. Iar poate cea mai uzuală minciună este răspunsul la întrebarea “Ce faci?” Ne-am obişnuit să spunem “Bine”. A devenit chiar un automatism. Când suntem întrebaţi ce mai facem, nu ne apucăm să-i povestim interlocutorului că de dimineaţă ne-am certat cu partenerul de viaţă sau că la birou am primit o mustrare din partea şefului sau că banca ne-a mărit rata creditului. Într-un cuvânt, minţim. Şi facem asta la ce mai simplă întrebare posibilă. Pe de altă parte, însă, susţinem sus şi tare că onestitatea este importantă într-o relaţie.
Minciuna, spune Robert Feldman, profesor de psihologie la Universitatea din Massachusetts, este o deprindere de bază pe care o învăţăm de la vârsta de trei ani. Mai mult, o vom folosi ca mijloc de a atinge succesul: social, profesional, sexual, politic. Doctorul psiholog Aurelia Moraru este de părere că un copil mic, care cu greu face distincţie între real şi imaginar, alterează adevarul, dar că nu minte. Când el fabulează sau înfrumuseţează realitatea, nu face decât să cedeza unei tendinţe normale. Adevarata minciună apare după vârsta de şase sau şapte ani, constitund apropape întotdeauna o conduită de eschivare, în general destinată să evite o mustrare.
Din punct de vedere religios, minciuna este considerată a fi un păcat. Însă cea de-a nouă poruncă este “Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău”, nu “Să nu minţi”.
