Se spune ca candva,
La rasarit de soare,
O floare amagita,
Si plina de culoare
A pornit sporita
Sa se-n veseleasca:
Oare de ce sunt eu
Trista mai mereu?
Si floarea asa a ramas
Dar eu, scriind deobicei,
Uite ca am continuat:
Floarea in jos s-a uitat,
Si pamantul l-a udat.
Si plangea, plangea ...
Pana cand, un nor
Pe nume azor,
De mila a intrebat:
Cine te-a suparat?
O...dulce imparat
Nu stiu cine dar mereu
Imi vine ca sa plang!
Hai pe soare sa-ntrebam
Poate stie el:
Soare, soare, cel mai tare
De ce plange floarea oare?
Fiindca nicicand eu n-am atins-o,
N-am ajuns la ea, scuza-ma, fetita mea!
Si de atuncii floarea, draga de ea,
O zambila a-devenit,
Si soarele i-a zambit!
SPOR!
