Soarele imi mângâia obrajii trandafirii, strălucind ca un măr roşu pe coroana albastră a cerului senin. Norii se mişcau deasupra mea, acoperind cupola de azur ca nişte plicuri albe în bătaia vântului. Eu nu încetam a privi drumul din faţa mea, pe care-l urcam cu greu, deşi splendoarea naturii mă copleşea şi mă încuraja să continui pentru a descoperi şi alte peisaje de neuitat. Întunecimea magică a pădurii mă fermeca, iar plantele şi animalele păreau căzute într-un somn lin, într-o pace adâncă din care nu se încumetau a ieşi. Iarba înrourată parcă îngâna cu glas tânguios poveşti de mult uitate care se învălmăşeau acum în şoapte dulci şi cântece învolburate. Am continuat să merg, până am ajuns într-un luminiş, în mijlocul căruia trona un tei sfânt, acoperit cu muşchi verde ca smaraldul. După ce m-am odihnit puţin, am căutat drumul pe care venisem, dar nu am reuşit să-l găsesc. Totuşi, după îndelungi căutări, am zărit o cărare prăfuită, care se întindea printre micile plăntuţe ca un hol îngust menit să facă legătura dintre o lume fermecată şi o lume reală. În cele din urmă, drumeţia mea pe munte s-a încheiat, dar mi-a lăsat amprente colorate pe suflet, amprente pe care le mai păstrez şi azi cu bucurie.
