De la Focsani autobuzul se taraie pe un drum ingust si plin de gropi pt ca o ora mai tarziu sa opreasca in ultima statie, in Andreiasu de Jos, satul vecin cu cel al bunicilor mei, unde se termina soseaua asfaltata, unde nici telefoane nu sunt, aproape ca nici macar masinile nu mai circula...Acum totul s-a mai schimbat, da, s-a mai modernizat...dar cand eram eu copil, in urma cu doar cativa ani, nu erau nici magazine, nici ''dispensar'', totul era atat de vechi si simplu si frumos. Din Andreiasu de Jos, ca sa ajung in satul bunicilor, trebuie s-o iau la picior, sa urc dealul, sa cobor o vale iar apoi sa intru in satucul lor, un adevarat colt de rai.Muntenii de acolo au un accent atat de dulce si de taranesc, fara sa vrei ii iubesti. Si ma intampinau toti, cu mic cu mare, cu ''saru-mana duduitza'', si ii auzeam susotind in urma mea ''o vinit nepoata cea mica a lu' Ion Budeanu''. Pe bunici nu-i gasesc niciodata acasa in timpul zilei, ca-s plecati la fan, asa ca am o zi intreaga pentru mine, sa colind dealurile, sa caut cuibarurile ascunse cu oua ale gainilor, sa scot apa din fantana cu o galeata uriasa si grea din lemn.Sunt batrani in sat care nu au fost niciodata la oras, care nu stiu ce inseamna tren, sau lift, sau macar sa locuiesti intr-un apartament si sa ai ''cacatoarea'' in casa. Pe cat de uimiti si impresionati sunt ei de povestirile mele despre oras pe atat sunt eu de impresioanata de naivitatea lor, de puritatea sufletului lor,de ochii lor mariti de neincredere cand le vorbesc. Cum sa nu-ti fie dragi cand ii auzi vorbind in limba lor, cand in loc de nasture spun ''bunghi'', in loc de pieptene ''coltzar'',drojdia e ''tzaica'',vesta e ''bunda''... Sper ca te-am ajutat .
