Jocuri în care trebuiau implicați zeci de copii, jocuri în aer liber după care veneam acasă julită din cap până’n picioare, ani buni petrecuți la țară la bunici, iar weekend-urile și vacanțele la oraș la bloc la ai mei. Cam așa se poate “traduce” în mare copilăria mea.
Copilăria noastră versus copilăria kinderilor de astăzi? De multe ori sunt ferm convinsă că cei mici știu mult mai multe decât știm noi. Și, da, sună de parcă aș avea 150 de ani și spun nepoților “Ehee, pe vremea mea…” dar de multe ori chiar așa simt. Dacă am nevoie de ultimele știri sau de o anumită melodie ce se gâsește mai greu, știu la cine să apelez – la cea mai mică persoană din jurul meu . Fie că este vorba de nepoata de 10 ani sau sora prietenei mele care nu are mai mult de 13 ani.
Amintiri din copilărie
Cea mai mare bucurie a grupului de copii ce erau prietenii mei când eram mică era venirea verii. Nu pentru vacanțe de lux la un hotel de 5 stele, nici măcar pentru o săptămână la mare, ci pentru simplul fapt că la final de vară, precupeții din piață veneau cu muuulți pepeni. Un adevărat act de curaj era să te duci să… (scriu asta roșind un pic) să furi un pepe roșu :). Cu cât nimereai unul mai mare, cu atât câștigai “respectul” celorlalți din gașcă. Într-o vară a venit și rândul meu să “demonstrez cât de curajoasă sunt” și… am venit cu un pepene imens și frumos. Bine… nimeni nu a aflat până în zilele noastre că eu le cerusem bani alor mei înainte să ies în acea zi din casă, iar “hoțul” din mine s-a transformat imediat în o fetiță de 10 ani care a venit cu ceva mărunt să cumpere un pepene cât mai frumos
