O istorioară de demult ne povesteşte că un împărat se plimba odată pe malul mării, cugetând la viaţa sa. Valurile mării îi udau încălţările slăvitului împărat. Văzând aceasta le-a poruncit mânios să se retragă îndată din faţa sa. Dar valurile veneau rând pe rând, ca şi până atunci, udându-i picioarele…. Atunci s-a întrebat împăratul: „Oare ce putere mi se pare mie că am în această lume, dacă nici valurile mării nu îmi ascultă poruncile?” Ea, marea, ne vorbeşte prin măreţia ei, în multe feluri….. Foşnetul v
alurilor sunt şoaptele ei pline de mister… Nu degeaba Poetul şi-a dorit, ca un ultim dor, să-şi odihnescă ultimul somn la malul mării….
