"Dar mâni ea falnică, cumplit turbează
Și mișcă lumea ei negru-măreață,
Pe-ale ei mii și mii de nalte brațe
Ducând pieire țări înmormântează." ("Adânca Mare")
Din titlul poeziei se prefigurează tema romantică, marea, atât de iubită de scriitorii paşoptişti.
Eminescu îşi propune să închine odă mării a cărei frumusețe impunătoare impresionează şi astrul nopții, luna, singurul loc terestru unde aceasta îsi poate reflecta integral chipul ceresc.
Strofa a II-a surprinde forța mării când e tulburată de furtuni. Prezentul verbului "turbează", căruia i se alătură adverbul "cumplit", accentuează această forță a mării care, la final de strofă, devine fatală celor care-i stau în cale. Tabloul liric al mării întunecate de furtună este dinamic, poetul folosindu-se de verbe de mişcare cum ar fi, "mişcă", dar şi gerunziul "ducând". Valurile uriaşe ale mării sunt hiperbolizate prin sintagma "mii şi mii de nalte brațe". Epitetele "negru-măreață" completează vizual acest tablou morbid al unei mări tulburate de o fortă a naturii atât de puternice încât poate şterge de pe fața pământului țări care au ieşire la mare. Ultimul vers al strofei a II-a pare a divulga descrierea unui tsunami "ducând pieire tari înmormântează".
