Vântul bătea cu putere și spinteca valurile mării. Ochii mei albaștrii ardeau de nerabdare sa o întâlnească...pe ea.
Da...trecusera 12 ani de cand nu am mai vazut-o. Cea mai buna prietena a copilariei mele se întorcea la mine dupa ani de studiu,de străduința si de sacrificiu.
Eu insa nu mă schimbasem deloc. Se putea citii pe chipul meu naivitatea unui copil,dar in adâncul ochilor mei se derulau imagini ale drumului meu amplu.
Coborâse. Părul ei brunet era prins intr-un coc. Ochii ii erau duri, iar mâinile țineau strans un troller.
-Irima, draga mea, te-ai intors,am sarit eu spre ea imbratișâd-o și oferindu-i cel mai mare buchet de dali.
-Stai. Stai. Ce te-a apucat.
Iar mâinile ei m-au respins si mi.a aruncat buchetul.
-Dar,dar erau florile tale preferate.
-Hei, nu mai suntem niște copii. Maturizeaza-te.
Pe chipul meu apăruseră primele lacrimi,iar undeva,in interior simteam ca ăsta e doar inceputul.
- Nu mă așteptam la reactia asta,mi-a zis ea pe un ton ce semăna cu glasul mamei. Știi ceva?Nu am nevoie de tine!
Am cazut apoi pe o banca si aveam inima sfâșiată in mii de bucatele. Ce o fi crezut despre mine?? Oare atat de imatura sunt? Am reusit eu sa imi indepartez cea mai buna prietena? Oare ce crede ea despre mine?
In oftat mi-a scapat printre buze. M-am idicat apoi si am pornit spre casa,dar in gandul meu rula aceeasi intrebare ,,Oare ce crede ea despre mine?"...
