De mic copil am crescut doar cu mama,care se chinuia din răsputeri să mă crească și să mă vadă împlinit. Desi eram săraci, si de multe ori plângea că nu avea ce să îmi dea de mâncare... ea se ruga lui Dumnezeu să îi trimită o rază de lumină la fereastra spartă pentru a ne hrăni măcar sufletește cu binecuvântarea Domnului.
Ea era o femeie necăjită,după ce îl pierdu pe tata nu își mai reveni si lumina din ochii blânzi ai ei pieri rămânând astfel oarba.
În fiecare zi la școală eram ras de toți colegii,care însă nu știau ce simțeam eu sau ca ma durea,dar ii lasam în pace să-i judece Domnul, căci mare e privirea Sa.
Chiar dacă îmi era si mie greu, mă gândeam la măicuța mea care zilnic mă aștepta la fereastra din dosul casei cu zâmbetul ei blând și îmi dădea îmbrățișarea să caldă și iubitoare.
Da,chiar dacă este de necrezut, asta mi-a fost copilăria,și la fel si afirmația ,,chiar mama cea nevăzătoare are-o fereastra a ei la care-și așteaptă copii " e adevărată, căci orice mamă,oricum o fi ea,mereu te va aștepta și te va privi de undeva cu privirea ei blândă și duioasă.
