Vedea limpede în gîndul boierului; căci acuma îl cunoştea şi-l înţelegea pe Orheianu. – Ce căutau slujitorii prea mulţi cu el? De ce trimesese un răspuns blajin răzăşilor? Un boier mare şi cu trecere la Domnie, cînd rosteşte o vorbă ca asta bună, răzăşii trebuie să cadă în genunchi de bucurie, şi sa se ducă cu mare grabă la curte, la Murgeni, ca să mulţămească pentru milă şi pentru cuvintele împăciuitoare! Dar odată acolo, fără larmă, fără pricină, boieru-i poate supune, îi trimete la Iaşi, ori îi ţine la oprire. Fără căpitenii, satul poate fi călcat, dovezile şi uricele pot arde odată cu toate gospodăriile răzăşimii. Căci acum nu mai poate fi milă. Şoimăreştii au fost trup şi suflet ai lui Tomşa, – şi la domnie nouă nu pot avea nici intrare, nici îndurare. Pentru deplină şi veşnică împăciuire, un om ca Orheianu, care mai făptuise şi altele, poate pune o cruce peste satul unde vor fi sălăşluit odinioară oştenii vechi şi apărătorii de hotare!
