O întâmplare tristă ...
Cred că aveam vreo doișpe ani când am pățit ceva ce mi-a marcat întregile principii de viață.
Era o zi deprimantă de toamnă, ploua cu găleata. Din scurta privire aruncată pe fereastra murdară, am zărit șiroaiele de apă curgând de-a lungul trotuarului gri, inert. Un câine ud fleașcă își târa existența spre o pubelă de gunoi unde să se adăpostească. Era ora prânzului.
-Maria!
M-am auzit strigată de vocea preacunoscută a mamei și am alergat pe scările abrupte spre bucătărie, să văd ce voia.
Aveam o bucătărie veselă, mobilată cu piese desperecheate, dar care se completau, într-un fel. Perdelele roșii creau un contrast plăcut cu frigiderul alb și pardoseala verde deschidă. Mama stătea în fața aragazului, mestecând frenetic într-o oală bolborosindă.
-Maria, fugi, mamă, până la magazinul din colț, să-mi iei niște faină. Da' repede, că n-am timp!
-Da, mămică, am murmurat eu, supusă.
Mă săturasem de ordinele ei. De fapt, mă săturasem de ambii părinți. Mă tratau ca pe un copil prost, mă trimiteau după toate prostiile și nu mă lăsau niciodată să îmi spun opinia.
Mi-am tras pelerina galbenă de ploaie pe mine, gândindu-mă la cât de mult aș fi vrut să plec de acasă și să locuiesc singură, fără părinții stresanți care nu-mi dădeau pace deloc.
Mă aflam aproape de magazin când am simțit cum ropotul de ploaie îmi pătrundea prin haina cauciucată, trimițându-mi fiori reci și umezi pe șira spinării.
Eram pe cale să intru în magazin, când mi-a fost atrasă atenția de ceva anume. O fetiță stătea încovrigată pe jos, lângă ușă. Am vrut s-o ignor, dar n-am putut, așa că i-am întins un leu.
L-a luat cu o mână tremurândă și a șoptit:
-Mulțumesc, domnișoară frumoasă.
-Cu plăcere, i-am răspuns , tristă. De ce stai aici, pe jos?
-Ah, a suspinat ea. Mi-am pierdut părinții într-un accident de mașină și am fost trimisă la bunici, dar ei se comportau urât, așa că am fugit. Stau pe străzi de câteva luni și plâng în fiecare seară, de dorul părinților. Cât i-am avut, mereu îi supărăm. Ne certam, îmi doream să scap de ei, voiam să nu mă mai bată la cap. Acum ... regret. Îmi lipsesc atât de mult! N-am știut cât de repede poți pierde ceva ce nu realizezi cât e de important pentru tine...
Am lăsat-o suspinând și am intrat, căzută pe gânduri.
Ajunsă acasă, i-am dat mamei cumpărăturile și am îmbrățișat-o, luând-o prin surprindere. Apoi am ajutat-o la gătit, jurându-mi în sinea mea că am să apreciez ce am ... cât mai am.
