ilustreaza cu doua argumente ca textul propus este o poiezie lirica






Asemeni ramului ce ţine
Lumina fructului în pom,
Cuvântu-i osul sfânt pe care
Trăieşte sufletul în om.

În grai istoria încape,
Ne-arată-aşa precum suntem:
Cu tot cu dúşmani, cu prieteni,
Cu ce-am avut, cu ce avem.

Câţi au trecut străini pe-aicea
În veacuri ce au asfinţit,
Ei n-au ochit numai pământuri –
Şi-n graiul nostru au ochit.

De-aceea-n veacuri zbuciumate
(Destinul nu ne-a răsfăţat),
Strămoşii, apărându-şi glia,
Şi graiul şi l-au apărat.

Au poţi să-ţi uiţi pe-o clipă graiul,
Au poţi să-l treci la amintiri?
Fără de grai – ca fără casă:
Cum să trăieşti? Cum să respiri?

Să-ţi fie-atât de drag cuvântul,
Încât, atunci când îl rosteşti,
Să crezi că însuşi Eminescu
Ascultă ce şi cum vorbeşti