Doina populară este o creație vocală sau instrumentală în care sunt exprimate sentimente intense de dragoste, de dor, de înstrăinare, de revoltă. Textul citat reprezintă o doină de dragoste.
Un prim argument în sprijinul acestei afirmații îl reprezintă implicarea instanței lirice, evidentă prin mărcile lexico-gramaticale ale eului liric. Dintre acestea, amintim: verbe de persoana I (am văzut, am urmărit) și persoana a II-a (cată, mergi, să stingi), pronume de persoana i (-mi, mă) și persoana a II-a (-ți). Mai mult decât atât, discursul liric se deschide cu o interjecție care arată intensitatea dorului (Aoleo!). Următoarele versuri reprezintă o invocație menită să ceară ajutorul – aici un leac – pentru dragostea care pare să sfârșească, să producă suferință instanței lirice: mamă Ileană! […] Mergi în câmp de-alege-un smoc/ Tot de mac și busuioc,/ Să-mi stingi inima de foc. Aceste versuri suprind o practică veche, aceea de a vindeca focul inimii, dorul care frânge. Dragostea este atât de intensă, încât devine distructivă, schimbând lumea și împingând omul la moarte Soarele din cer mi-l stinge,/ Și la groapă mă impinge.
Un alt argument care atrage atenția asupra instensității dragostei este blestemul care marchează partea secundă a textului: Blestemat să fie locul/ Unde mi s-a aprins focul/ De-mi tot plâng acum norocul. Acesta este îndreptat spre clipa când întâlnirea dintre cei doi a avut loc, întâlnire care a schimbat profund omul, căci Cu pasul m-a rătăcit,/ Cu glasul m-a amețit;/ Liniștea mi-am prăpădit!
Remarcăm, de asemena, limbajul artistic. Inversiunile (cu mine-ți fă pomană, Liniștea mi-am prăpădit!), paralelismul sintactic (Blestemat să fie locul/ Blestemat să fie ceasul) conferă o muzicalitate deosebită poeziei. Același efect îl accentuează și elementele de versificație, măsura de 7-8 silabe, monorima.
În concluzie, datorită subiectivității textului și limbajului artistic, se poate afirma că poezia dată reprezintă o doină popular.
