Dimitrie Cantemir, „erudit de faimă europeană, voievod moldovean, academician berlinez, prinţ rus, cronicar român, cunoscător al tuturor plăcerilor pe care le poate da lumea, un Lorenzo de Medici al nostru", aşa cum îl descria G. Călinescu, reprezintă figura singulară a celui mai mare umanist din perioada feudală a literaturii române. El nu rămâne ca mulţi dintre cronicari, omul unei singure cărți, ci scrie istorie, geografie, face versuri şi compune proză, leagă între ele diferitele preocupări printr-o încercare de sinteză, trage concluzii politice şi sociale din faptele trecutului şi ale prezentului, se îndreaptă cu a sa creatoare curiozitate spre muzică, religie, filosofie, logică, matematică şi fizică. S-a rostit pentru caracterizarea acestei figuri a trecutului nostru cuvântul: excepţional. Pentru Blaga, principele este „inorogul alb” al gândirii româneşti, făptură stranie şi pură, de o genială claritate în previziuni.
Considerat unul dintre cei mai erudiţi umanişti, el s-a situat cu mult deasupra cărturarilor vremii sale, prin vasta şi remarcabila sa operă ştiinţifică şi literară. Şi-a format cultura dinspre antici către moderni, preluând limba latină drept instrument esenţial al expresiei, alături de alte limbi de amplu suflu cultural. Deviza sa este extrem de convingătoare: „Sufletul odihnă nu poate afla până nu găseşte adevărul, carile îl cearcă oricât de cu truda i-ar fi a-l nimeri.” Cărturar umanist, deschis către lume şi progres, Dimitrie Cantemir a prefigurat iluminismul şi, nu întâmplător, Şcoala Ardeleană şi-l va lua ca model şi inspiraţie.
