În împăienjenișul de smarald al muntelui, granule sferice de soare se prăvălesc dinspre vârf spre baza-mbrăcată-n genune verde. Îmbăiază muntele-n lumină dincolo de orice întuneric și-l umplu de belșug dincolo de orice lipsuri, radiind de putere izvorâtă din adâncurile pământului.
Gărgărițe nenumărate se abat în roiuri colosale, ca o puzderie de bobițe de rubin zburătoare asupra vegetației luxuriante a masivului, iar soarele face ca roșul lor să vibreze și să rezoneze exploziv cu împrejurul. Clap-clap se aude de undeva, de jos - probabil o ciocănitoare ce-și tocește ciocul în lemnul copacilor.
Și un insațiabil dor și un nesfârșit vis de vremurile imemoriale te cuprinde. Îți dorești să revii la esența pământie și umedă a vieții, să renaști în pielea unei ființe primitive, legată de sol printr-un cordon chintesențial, să te contopești cu noroiul, cu roca și cu natura printr-un ritual metafizic și imuabil... Îți dorești să petreci o eternitate prins în mrejele vii, mișcătoare și viermuitoare ale planetei...
Viziunile ce ți se desfășoară înaintea ochilor sunt terifiante și impresionante, ca efemeritatea unui strop de apă ce se desprinde și apoi reintră în ocean, alimentat cu viață de înspumegarea apelor...
