Forme verbale si forme pronominale de persoana intai.(din poezie)
De cȃtva timp, la miezul nopții-n garǎ,
Sosește-un tren dar nimenea nu știe
De unde și din ce cǎlǎtorie,
...Fireascǎ, nefireascǎ, se coboarǎ.

Apare-ncet, prin cețuri sublunare,
Și intrǎ, rȃmǎ leneșǎ ȋn stație,
Spre ce necunoscutǎ destinație
Se-ndreaptǎ e un semn de ȋntrebare.

Stǎ cȃte-un ceas și uneori chiar douǎ
Pe-aceeași linie moartǎ, neumblatǎ.
La geamurile lui nu se-aratǎ
Nici o figurǎ veche sau mai nouǎ.

Și totuși din vagoanele lui stranii
Se-aud cȃnd te apropii, voci tǎcute,
Parcǎ s-ar frȃnge-ntr-una alǎute,
Parcǎ s-ar tot atinge niște cranii.

Ȋn fațǎ, palid, pe locomotivǎ,
Stǎ mașinistul, ca un ȋnger rece,
Cu mȃna-ntinsǎ-așteaptǎ - ca sǎ plece –
Semnalul unui fulger ȋn derivǎ.

Și nici un cǎlǎtor de prin vagoane
Nu se dǎ jos vreodatǎ-n gara noastrǎ.
Pare adus de-o negurǎ albastrǎ
Ce-i ȋnvelește coșuri, uși, tampoane.

Iar, cȃnd, urnit din marea lui tǎcere,
Se pune iarǎși tainic ȋn mișcare,
Nu uruie, scrȃșnind din roți sau fiare,
Ci cȃntǎ – lent, o muzicǎ de sfere.

Ce poate fi cu trenul ǎsta oare,
Domnule șef, de nimeni nu-ndrǎznește,
Ȋndatǎ ce din beznǎ se ivește,
Sǎ-i controleze actele stelare?

Ce poate fi cu el de-oricȃnd se-aratǎ
Ne-nfiorǎm cu toți din cale-afarǎ
Și nu-ndrǎznim tot timpul cȃt stǎ-n garǎ
Sǎ ne uitǎm la el mǎcar o datǎ

Sau sǎ urcǎm prin ușile lui scunde
Ȋntr-un vagon din cele treisprezece?
Ni-e teamǎ, poate, nu cumva sǎ plece
Și sǎ ne ducǎ cine știe unde…