Orășelul din Tabachera nu strălucea prin nimic. Acolo doar praful istoriei se lăfăia, peste frunzele moarte și peste crengile uscate ale chiparoșilor. Pe după pervazul unei ferestre se odihneau două libelule, încremenite în unghi obtuz, cu aripile frânte de uscăciunea aerului. Jos, lângă un bănuț arămiu, o sticlă de plastic se rostogolea apăsător, amintind, vag, oțetul de mere cu miere pe care-l conținuse cândva. Aici, într-o dimineață cleioasă, se trezi, buimac, Cărăbușul de Aur, pierdut de bătrânul Terry La Fontain.
Soarele era deja pe cer, iar dinspre nord se apropiau, tiptil, șoapte fumurii, prevestind apropierea furtunii de nisip .
Două turturele, mângâiate de un zefir iluzoriu, păreau c -ar fi să zboare, dacă nu le-ar fi trădat ochii sticloși și picioarele învelite în pânza păianjenilor segmentați.
Doar Cărăbușul de Aur era viu, pentru că el aparținuse, total, nu bătrânului Terry La Fontaine, ci acelui menestrel neștiut, care, înainte de ultimul somn, îl tot visa, stăruitor, pe bătrânul și inegalabilul Terry La Fontaine.
