Fiecare se redescoperea prizonier al propriului trecut, un trecut clar, ce contura o personalitate distinctă, impusă de condiționările stricte ale dezvotării personale.
Apropierea, evident iluzorie, o aducea numai aceea noaptea înstelată, cu nuanța ei albastră, mai mult presupusă, care amintea, timid, o chemare de demult, poate prea de demult...
În rest, ei rămâneau pentru totdeauna străini, hotărâți să exteriorizeze doar lucruri fără însemnătate, adevărata realitate fiind lăsată departe, în întunecarea umbrelor abia pâlpâite, pe care uneori le puteau numi amintiri..., amintiri personale.
