Era odată o capră care avea trei iezi. Cel mare şi cel mijlociu erau tare obraznici, dar cel mic era harnic şi cuminte.
Într-o zi, capra spuse iezilor că trebuie să meargă în pădure după ceva de mâncare, iar ei să stea cuminţi în casă, să se joace, dar să nu dea drumul la uşă nimănui, până când nu vor auzi cântecul ei de întoarcere. Lupul a stat ascuns în dosul casei, a auzit tot ce a vorbit capra cu iezişorii şi aştepta ca mama lor să plece, dorind să « stea de vorbă » cu cei mici. A bătut lupul în uşă, a început să cânte cu glasul lui gros, dar nu i-a dat nimeni drumul până când nu s-a dus la fierar să-şi ascută limba şi dinţii. S-a întors aşadar la iezi, a cântat din nou, reuşind să-i păcălească pe cei mai mari dintre ei. Iezii au crezut că se vor juca, aşa cum făceau de obicei cu mama capră. Cum nu se mai jucaseră de mult, din pricină că mama era mereu ocupată cu treburile gospodăreşti, s-au bucurat şi au deschis uşa fără să se gândească la vreo primejdie. S-au ascuns totuşi. De ce? De dragul jocului sau de teamă? S-au ascuns: unul după uşă, altul sub covată şi cel mic în horn. Singur, iedul cel mic a scăpat de gura flămândă a cumătrului lup, dar numai el a ştiut cât a tremurat… Capra s-a înapoiat acasă şi iedul cel mic i-a povestit cu lacrimi în ochi ce s-a întâmplat. Cei doi au hotărât să facă un praznic pentru iezii mâncaţi de lup şi să-l invite şi pe lup, ca să-i poată răzbuna. Dar fiecare îşi găseşte naşul! Capra şi iedul mic îi pregătiseră lupului o capcană: un scaun de ceară aşezat pe o rogojină sub care aprinseseră focul. Când scaunul de ceară s-a topit, lupul s-a prăbuşit în flăcări.
