E asa ciudat cum uneori gândurile ne umblă pe cărări străine.
Azi,pentru prima dată mă gândesc la un suflet blând ca o adiere năstrușnică de mai în jurul căreia se unduiesc pe culmi mărețe taine si vise nespuse,doar impregnate pe hârtie.
Ochii ei limpezi,calzi si sfredelitori, un ocean adânc de cunoștințe,au reușit să privească dincolo de zidurile de la suprafață,dincolo de vârtejurile amețitoare ale vieții,mereu spre țărm. M-au urmărit ani în șir, m-au îndrumat.
Este o persoană măruntă,insa cu o voiciune ce îți dă aripi pentru a te avânta cât mai în lag,pentru a cutreiera caiile neumblate ale cunoașterii.
Poate că este zâmbetul ei chiar și în zilele ploioase ceea ce o face să fie atât de aproape de sufletul meu, sau poate iubirea pentru viata,pentru cuvânt ,pentru tot ceea ce este viu si grăitor.
Profesoara mea de romana nu este doar un simplu dascăl,ci un om minunat de la care poți învăța să iubești și codrul înverzit și troinele călătoare și...pe tine însuți !
