Povestea cuvintelor
A fost odată ca niciodată. A fost un sat de munte cu oameni vrednici şi suflete curate, păstrători ai identităţii de port şi vorbă, în ţinută verticală care respirau demnitatea şi onoarea unui neam născut în credinţă şi din credinţă.
Copiii învâţau şi sunetul şi cuvântul, şi hora şi lucrul. Gura le mergea precum mâna şi mâna aidoma gurii.
Aşa că o fetiţă iute ca râul de munte şi veselă ca soarele a deprins încetul cu încetul şi vorba, şi portul, dar întrebări tot avea. Şi-ntr-o bună zi, l-a întrebat pe moşul său drag, să-i explice sensul cuvântului. Moşul ca orice moş şi-a lăsat cuvântul spre învăţătură.
Aşa a aflat că multe care se întorc mereu acasă şi care mai de care vin a descărca şi dar de fructe şi legume pe pământ se lasă, dar doar să vrei a le căra.
Fetiţa râdea cu moşul în cuvânt. Aşa află că obiectele cu patru roţi mai multe sunt care, iar oamenii ce vin a ajuta sunt fără număr care relativ e a-i afla. Şi dar e şi cadou sau bucurie şi un alt cuvânt ce ordonează adversativă frază.
Astfel a-nvăţat cuvânt şi sens să fie. Fetiţa a crescut şi-acele poveşti le-a păstrat, lăsându-le în acele vorbelor sănătoase şi-a pasilor uşori de duduie venită-n port
şi-n vorbă din bâtrâni.
