-Ajutor, ajutor...
-Ajutooor..
Cu ochii inca lipiti, incerc incet, incet sa ii deschid. Se aud strigate si nu stiu ce e cu zarva aceasta. Privesc in jur si dintr-o data...ma fac verde la fata: cerul albastru de alta data era asediat de nori negri si urati,soarele cel falnic a ajus prizonier, vantul sufla cu o putere de parca era biciuit, iar in oroarea ce se petrecea, inima mi-a inlemnit cand am auzit:
- Zimtato, ajuta-ma...ajutooor....
Era Grasana, ce alta data radea de noi, dar oricat de mult nu o placeam, nu i-am dorit niciodata acest sfarsit. Tornada a luat-o in zbor, iar in final s-a stins pe parbrizul unei masini. O vad in zare si pe Pitica...ea era buna, de ce? De ce? De ce tocmai ea? Ce a facut sa plece dintre noi asa de repede. O vad cum cade incet, incet... Voiam sa tip, dar nu puteam, picioarele mi s-au blocat,am ramas incremenita, priveam neputincioasa si nu puteam face nimic. Si dintr-o data, ma clatin usor, privesc la cer si-l vad pe tata Copac, desi plangea, era asa frumos... lacrimile ii curgeau si cu greu putea vorbi:
-Zimtato, Zimtato, Zimtato...
Iar ochii mi se intuneca, din ce in ce respir mai greu, si ca un ultim efort, ii zic ca un ecou:
-Nu plange tata Copac, sa nu-ti fie dor.Sa nu-ti fie dor...dor...dor...
Dar in sinea mea stiam: acum eu mor...
