,, Trecut-au anii ca nori lungi pe sesuri
Si niciodata n-or sa vie iara,
Caci nu ma-ncanta azi cum ma miscara
Povesti si doine , ghicitori, eresuri"
Versurile în întreaga lor zămislire transmit lectorului ideea timpului perfect, inconfundabil în a sa parcurgere, dar şi regretul perfecţuinii din trecut, aflat în neputinţa timpului prezent.
Adverbele ,, niciodată" şi ,, iară" vin în susţinerea remuşcării şi-a întăririi părerii de rău după timpul impecabil de ieri, de neregăsit în azi ce-i gol şi fad.
