În prima strofă, scriitorul se simte cuprins de o adâncă tristeţe la vederea copiilor „zburdând, sarind şi ţipând sau râzând” cu inocenţa şi veselia specifică vârstei, amintindu-şi de propria sa copilărie.. Comparaţia „râzând ca nebunii” subliniază zburdălnicia vârstei lipsite de griji a copilăriei, în contrast cu epitetul „tristeţea adâncă”, pe care o simte omul adult.
Strofa a doua evocă imaginea copilului de odinioară. Poetul îl vede pe copilul de altădată ca fiind diferit de ceilalţi copii: sfios, visător, încercând zadarnic să-şi măsoare forţele în jocuri copilăreşti, cum ar fi bilele, arşicele sau înălţarea zmeelor. Sensibilitatea copilului, subliniată prin epitete sugestive („sfios, visător”), nu i-a dat prilejul să se bucure alături de copiii de vârsta lui, ci l-a făcut să se simtă peste ani, rănit şi impresionat la amintirea eforturilor zadarnice de a se bucura de o vârstă pe care nu a putut s-o trăiască cum ar fi dorit.
În strofa a treia, contrastul dintre joaca tuturor copiilor în lumina veselă a soarelui de vară („în soarele vesel al zilei de vară”) şi umbra ştearsă a copilăriei pierdute, sporeşte tristeţea de care se simte cuprins poetul. Îşi dă seama că această vârstă atât de fericită nu se va mai întoarce, iar timpul îşi urmează nemilos drumul încât nici acum nu se poate bucura de veselia şi candoarea copiilor.
