Bunica era înaltă, slabă, cu părul alb
şi creţ. Cum deschidea poarta, nepotul îi sărea înainte, ea îl punea să
ghicească ce i-a adus, alune, stafide, năut sau turtă-dulce. După ce ghicea şi
îşi căpăta darul, nepotul săruta mâna bunicei, apoi mergeau în fundul grădinii.
Ea începea să toarcă, el se culca pe spate, cu capul în poala ei.
Bunica îl întreba ce-ar mai vrea, deşi ştia. Nepotul îi spunea, deşi ştia că
ştie. Şi bunica începea povestea. Bunica povestea, nepotul o întreba câteodată
ceva şi o făcea să râdă şi să îl sărute pe păr. Ba că de ce îi părea rău
împăratului că nu are copii, că el nu are şi nu îi pare rău, ba că de ce nu
rodeau cei doi meri din gradina împăratului.
Apoi nepotul adormea…se trezea şi
răspundea bunicii că a auzit, că a rămas la Zâna Florilor…şi iar îl lua somnul.
Întâi îngâna cuvintele bunicii, ca să nu-l fure somnul, apoi adormea de-a
binelea. Când se trezea, caierul era isprăvit, dar despre basm nu ştia dacă îl
terminase sau nu. Niciodată nepotul nu a putut asculta o poveste întreaga cu
capul în poala bunicii
