În Taimâr, cu-o sanie cu reni –
colo pân` şi vara viscoleşte –
dat-am de un sat de moldoveni
ce uitaseră – săracii! – româneşte.
I-a adus colo tătuca Ţarul
şi le-a dat pământ, cât vezi în jur,
numai că nu-ntra în el brăzdarul –
cică e bocnă anul împrejur.
Şi-au rămas: să crească urşi în stână
şi la sănii să înhame reni,
numai c-au uitat limba română,
dar în buletine-s "moldoveni".
M-au cinstit cu ţuică din licheni,
m-au servit cu colţunaşi din peşte,
şi mi se jurau că-s moldoveni,
doar că – nu pot să vorbească româneşte.
Şi-amintiră, după lungi torturi, -
of, şi eu mă bucuram ca prostul! –
numai colo nişte-njurături
şi-ncă un fragment din "Tatăl nostru".
Şi-am bocit cu ei la despărţire,
şi mi-au dat şi-un colte de mamut,
şi le-am dat volumul meu subţire
pe care-l tot răsfoiau, pierdut...
Dar, de atunci, nu-n tundră, ci la noi
câte unu-aud cum se făleşte:
- Sunt şi eu tot moldovan, ca voi,
numai... c-am uitat "maldaveneşte".
Şi-i de râs povestea, şi-i de plâns,
cum vreun tip stă chiar şi-ţi dovedeşte
că adevăraţii români îs
tocmai cei ce nu ştiu româneşte.
Se dezice, fiu al nimănui,
în discuţii şi – afişat – în presă,
de strămoşii şi de limba lui,
Iar Moldova i-i – doar o adresă.
Că nu-s patriot mă dojeneşte
şi-mi tot spune, cuvântând mereu,
el mai mult Moldova că-şi iubeşte,
şi mă-nvaţă cum s-o fac şi eu.
... Lasă-mă, în graiu-mi, să bocesc
spicul sec, şi de sub luturi ruda –
"moldoveanule", cum zici să te numesc,
care limba ţi-ai trădat, ca Iuda.
Nu te cred – cât fi-vai să cârteşti,
că-astă ţară cu-al ei sfânt temei
mult mai mult ca mine o iubeşti –
dacă silă ţi-i de limba ei.
Dacă limba mamei ţi-ai urât,
dar alt adevăr pe lume nu-i:
căci există un popor atât
cât mai e vorbită limba lui.
... În Taimâr, cu-o sanie cu reni –
colo pân` şi vara viscoleşte –
dat-am de un sat de moldoveni
ce uitaseră – săracii! – româneşte.
Şi-un coşmar visez – de-atunci – prin vremi,
mă trezesc şi-mi zic: doamne fereşte
de-o Moldovă doar din moldoveni
ce-au uitat, cu toţii, româneşte.
sper ca team ajutat
:)
