Zilele ploioase de septembrie mă îndemnau să îmi aleg umbrela roșie cu steluțe din dulap, pentru a mă apăra împotriva stropilor iuți de ploaie când plecam de acasă. Mergeam spre școală, de mână cu sora mea și un cățel îi apucă pachețelul fugind pe o alee plină de tufe imense. Am fugit după el, conducându-ne într-un loc minunat, care era conturat de un râu albastru ca cerul vara și mai gălăgios decât vrăbiuțele în diminețile însorite. Vântul ce-mi sufla părul, mi-a suflat și umbrela, aruncând-o până în acel râu. M-am aplecat să o ridic, dar sora mea s-a aruncat în ea, umbrela ținând-o la suprafață și plutind lin cu ea în josul râului. Am sărit și eu, văzând că se îndeparta tot mai mult de mine. Umbrela ne-a condus printre flori de nuferi cănd am ajuns la un lac, apoi a continuat spre niște salcii care își scuturau podoaba, creând un peisaj de neuitat.
Au părut că au trecut ore în șir până la capatul râului, dar atunci când ne-am coborât din umbrelă și am trecut de tufele gigantice, am auzit soneria școlii, iar pachțelul surorii mele era în mâna sa.
Nu știu ce s-a întâmplat, dar a fost uimior, umbrela devenind mult mai mult decât o simplă umbrelă.
Sper că te-am ajutat.
