Numai sclipirile în soare ale Bistriţei moldovene puteau întrece frumuseţea Corbiţei…
S-a întâmplat în vremile în care tătarii nu mai puteau de dragul ţării noastre şi o călcau de câte ori aveau chef şi o jefuiau şi o treceau prin iatagane şi pârjol.
Corbiţa era încredinţată unui băietan frumos ca şi ea, Tudoran. Nu mai aveau mult până la nuntă dar se pare că soarta avea alte gânduri.
Se dăduse veste peste tot şi lume multă era poftită căci una era Corbiţa şi unul era Tudoran; nici că se mai văzuse pereche mai frumoasă. Cu câteva zile înainte de nuntă, iacă soseşte o armie de tătari: ostaşi mulţi, sălbatici şi prădalnici; or fi fost mii, or fi fost sute de mii.. cine ştie, dar drept era că nu se mai vedea pământul de mulţimea lor. Toţi erau călări pe cai, ca zmeii din poveste.
Şi tătarii aceştia aveau o căpetenie, un han-tătar, un fel de gheneral, mai mare peste toţi. Dar el nu era numai cel mai mare ci era şi cel mai cumplit; nici că se văzuse om ca el. Mânca cât zece, bea cât douăzeci şi avea cu el o sută una femei tot una şi una.. Dar ce-i vine tătarului ? Într-o zi o vede pe Corbiţa şi fata-i cade dragă, căci Corbiţa noastră era mai chipeşă decât tot muieretul hanului. I se spusese tătarului că era logodită şi peste trei zile avea nunta dar tătarul, tătar. Nici nu voia să audă ci poruncise să-i fie adusă Corbiţa. Când a auzit, Tudoran s-a dus la han să-i spună că nu se cade să-i ia logodnica şi nici nu s-a speriat de urletele hanului. Ba, mai mult, i-a spus hanului că e gata să se lupte pentru dragostea lui dar hanul, laş, nu avu curajul să se lupte cu Tudoran ci făcu semn ostaşilor să-l ia de acolo şi să-i facă seama.
Nu se isprăvi bine vorba şi Tudoran fu târât afară unde tătarii îi retezară capul. Dar păgânul de tătar nu îşi ajunsese încă planul şi nici omorul nu-i liniştise pofta de Corbiţa. De acum, credea el, drumul la Corbiţa era uşor..
Dar iată că sosi la urechile hanului-tătar vestea că s-a găsit în Bistriţa trupul unei fete..
Corbiţa, de cum văzuse sfârşitul iubitului ei, deznădăjduită şi înspăimântată de ce-o aştepta, şi cum nimeni nu se mai încumeta a o apăra, se duse pe o stâncă înaltă, se aruncă în apele Bicazului şi se înecă.
De atunci stânca se cheamă Stânca Corbiţei iar megieşii-i mai spun Stânca Corbului.
Han-tătarul, de furie că cineva i se împotrivise, îşi curmă şi el firul vieţii numai păcat a fost că n-a făcut-o mai ´nainte; să fi scăpat amar de poporul ăsta de ticăloşiile unui nebun şi hoardelor sale.
