Poate ca niciodata natura nu m-a fermecat asa de mult, ca atunci cand am fost in Delta, intr-o excursie cu bunicul meu, mare pescar amator.
Porniti cand geana zilei abia mijea, iar ploapele mele inca musteau de somn, m-am trezit brusc in mijlocul unui miraj si nu stiam de-i vis ori realitate. Spre rasarit, printre trestiile proaspat crescute, cerul era aprins, iar aburii baltii faceau sa para ca soarele va iesi dintr-un cazan in clocot. Cerul, tulburat inca de umbrele noptii, s-a limpezit brusc cand roata de foc si-a facut aparitia. Atunci abia am auzit freamatul vietii din jurul meu. Pe plaurii ce pluteau alaturi de barca noastra, pelicanii isi cascau ciocurile alena, iar lisitele si cormoranii fredonau un cantec pe 2 voci, sfasiind tacerea zorilor. Cativa pescarusi indrazneti zburau deasupra noastra si parca simteam in obraji aerul batut de aripile lor imaculate. Stufarisul parea viu si, dupa ce am depasit senzatia ca vrea sa ma inghita, am realizat ca, de fapt, ne facea loc, ingaduindu-ne si pe noi sa gustam din miracolul acestei lumi. Doar nuferii pluteau nepasatori, etalandu-si gratia si puritatea fara sfiala.
Am respirat adanc, ca si cum as fi vrut sa pastrez nu doar pe retina, ci in toata fiinta mea imaginea acelor locuri
