În cunoscuta baladă a lui George Topârceanu este surprinsă o lume minunată, miniaturală, ce constituie în fapt un univers uman. Toamna, personificată, seamănă cu o ființă rea și urâtă, a cărei prezență înspăimântă.
” Evenimentele ” înregistrate de natură se repercutează aspura minusculei viețuitoare, atenția fiind îndreptată în al doilea tablou asupra ei. În această atmosferă tristă, într-un decor pustiit, se va consuma drama greierului. Diminutivele, epitetele coloristice cât și metaforele, relevă arta de picior a poetului, delicatețea cu care este descrisă mica vietate: ” Din căsuța lui humă / A ieșit un greieruș, / Negru, mic, muiat în tuș, / Și pe-aripi pudrat cu brumă ”.
Personificat, greierele se adresează toamnei, explicându-și adevăratele necazuri abătute asupra unei ființe plăpânde, luată prin surprindere de frig și ploi și care nu și-a făcut provizii pentru iarnă: ” Cri-cri-cri, / Toamnă gri, / Nu credeam c-o să mai vii / Înainte de Crăciun ”. Este nevoit să ceară împrumut de la vecina furnică, și care, bineînțeles, îl refuză, ba mai mult, va umple lumea ” că m-am dus și i-am cerut...”
Punerea în scenă într-o situație tipică pentru greier amintește de celebra fabulă ” Greierele și furnica ” a poetului francez La Fontaine. Autocompătimirea din final ( ” Cri-cri-cri, / Toamnă gri, / Tare-s mic și necăjit! ”) provoacă un zâmbet abia schițat de înțelegere a existenței sale fragile, amenințată de vremea ostilă și de împrejurări neîndurătoare.
