Iarna… Acel anotimp pe care toată lumea îl consideră rece, neprimitor şi chiar fără suflet. Dar nu este fără suflet, îl are doar îngheţat. Îngheţat de la atâta suferinţă şi dezamăgire.
Acel anotimp care aduce moartea. El ne răpeşte toată căldura şi ne dă frig în schimb. Frig de care toată lumea se ascunde, pe care toată lumea îl dispreţuieşte. Dar de ce? De ce dispreţuim frigul? Pentru că ne face să ne simţim mai puţin puternici? Pentru că scoate la suprafaţă sensibilitatea şi vulnerabilitatea noastra, a tuturor? Eu iubesc iarna. Iubesc tot ce ţine de ea. Frigul, nopţile lungi, zăpada… Oh, zăpada. Atât de rece, dar totuşi atât frumoasă. Puritatea ei… Când apare ea, acoperă tot în albul ei fără de cusur. Poate iarna încearcă, aşa, să ne învăluie în puritatea zăpezii, să ne dea şi nouă ceva ce ne lipseşte din plin. Probabil aşa îşi cere scuze pentru răceala adusă, orele din zi pe care ni le fură şi nopţile lungi. Când ies din casă şi încep să simt frigul, nu mă simt vulnerabilă, simt doar că trăiesc… şi cât de uşor mă poate învinge ceea ce iubesc.
Iarna… Anotimpul sufletelor îngheţate.
