Doi prieteni sara la un loc mergea,
Şi de-a lor interesuri între ei vorbea,
Şi iată,
Deodată,
De lângă o poartă,
Un câine au lătrat,
După care alţii, de prin alte curţi,
Sărind i-au împresurat.
Şi aşa erau de mulţi,
Că unul din trecători o piatră au apucat;
Atunci celălalt au strigat:
„O, frate, leapădă piatra şi mergi pe drum înainte,
Căci oricât ne-am bate capul, câinii nu pot avea minte!
Ce noi să-i lăsăm să latre cât le-a plăcea.”
Şi adevărat, că-ndată
Ce drumeţii au purces şi nu s-au mai apărat,
Laia de câini toată
Au început a tăcea
Şi nu i-au mai supărat.
Acei carii sunt deprinşi să vorbească rău de toţi,
Orice văd în ochi hulesc, ca când lor nu le-ar plăcea,
Însă dacă eşti cu minte, cată-ţi de treabă cât poţi,
Căci ei oricât să te latre, dar, în sfârşit, vor tăcea.
Sau când te latră un câine,
Astupă-i gura cu pâine.
asta e fabula
