Claca este un obicei popular caracterizat prin crearea cadrului şi desfăşurarea unei munci colective fiind totodată şi un obicei de întrajutorare al comunităţii. Izvorâtă din sistemul vieţii satului românesc, ea este răspândită pe întreg cuprinsul ţării, prezentând unele particularităţi, determinate de caracteristicile ocupaţiilor specifice zonelor etnografice şi de modul în care este practicată. Din punct de vedere al caracteristicilor muncilor effectuate, “Clăcile” erau de mai multe feluri, fiind prestate de întrega colectivitate sau prin reprezentanţii săi, grupaţi în funcţie de vârstă şi sex (tineretul, feciorii, bărbaţii, fetele şi femeile) pentru a ajuta pe unul dintre săteni, atunci când activitatea ce trebuiau să o întreprindă, depăşea puterea de muncă a unei familii.Şezătoarea a constituit unul din obiceiurile cu rol foarte important în viaţa socială a satului Iara. La şezătoare se lucra, se cânta, se spuneau poveşti, se practicau unele jocuri sociale, adică se transmitea şi se prelua tradiţia populară. Semnificaţia socială a şezătorilor consta în faptul că ele contribuiau la menţinerea unei mentalităţi colective în comunitatea satului.
