Prietenul meu cuvântul
A fost odată ca niciodată. A fost un sat de
munte cu oameni vrednici şi suflete curate, păstrători ai identităţii de
port şi vorbă, în ţinută verticală care respirau demnitatea şi onoarea unui
neam născut în credinţă şi din credinţă.
Copiii învâţau şi sunetul şi cuvântul, şi hora
şi lucrul. Gura le mergea precum mâna şi mâna aidoma gurii.
Aşa că o fetiţă iute ca râul de munte şi veselă
ca soarele a deprins încetul cu încetul şi vorba, şi portul, dar
întrebări tot avea. Şi-ntr-o bună zi, l-a întrebat pe moşul său drag, să-i
explice sensul cuvântului. Moşul ca orice moş şi-a lăsat cuvântul spre
învăţătură.
Aşa a aflat că multe care se
întorc mereu acasă şi care mai de care vin a descărca şi dar de fructe şi legume pe pământ se lasă, dar doar
să vrei a le căra.
Fetiţa râdea cu moşul în cuvânt. Aşa află că obiectele cu patru roţi mai multe sunt care, iar oamenii ce vin a ajuta sunt fără număr care relativ e a-i afla. Şi dar e şi cadou sau bucurie şi un alt cuvânt ce
ordonează adversativă frază.
Astfel a-nvăţat cuvânt şi sens să fie şi-aşa cuvântul i-a devenit prieten datorită moşului ei drag.
Fetiţa a
crescut şi-acele poveşti le-a păstrat,
lăsându-le în acele vorbelor sănătoase
şi-a pasilor uşori de duduie venită-n port
şi-n vorbă din bâtrâni, tuturor ce o aud sau o citesc.
