Pădurea cântă-n anotimpuri ...
Seara priveşte întinderile până departe ...
Pădurea respiră-n doina albului omât ce chipul îi îmbracă şi ştie că peste luni, vreo trei, va fremâta de învierea cântului în dor de crudă iarbă şi frunză dată, întrupată.
Acum, se duce gândul spre al soarelui vals din vară ce arcuieşte codrul sub a lui năframă şi ea, sau el, pădure, codru, rai e arămat, frumos şi-n toamnă.
