Era o dimineață de iarnă ce se întindea ca o maiestoasă crăiasă a ceții. Marile dealuri de zăpadă ca niște cocoașe a unui uriaș dormeau tihnit în miezul dimineții de sezon rece. Soarele zgribulea de frig și era greu să mai încălzească și pe alții. Deși majoritatea păsărilor abandonaseră cuiburile, cele sedentare încercau din răsputeri să scoată căldură prin respirația lor agitată. Luna se vedea ca o fâșie albă-albăstruie pe jumătate trecută pe celălalt tărâm. Era dimineață...și încă nimeni nu ieșise afară, doar omul de zăpadă ca un paznic al zăpezii stătea în frig.
