Plângea pe stradă clarinetul, sub cer cu soare african,
Plângea cu glasul său elastic ca de pribeag copil orfan.
Şi-atunci un stol de păsări albe, printre ferestrele deschise,
Mi-au năvălit pe loc odaia. În zbor trecuseră abise.
Le-am întrebat de când pornit-au, şi oare când or să mai vie,
Dar au tăcut, şi bănuit-am c-au străbătut o veşnicie.
Şi cum erau atât de multe, am tresărit privind la ele:
Erau rătăcitoare, triste, aşa cu dorurile mele.
Le-aş fi oprit, dar dispărură şi-mi pieptu-mi înflori regretul,
Ca un orfan zdrobit de chinuri tăcuse-n stradă clarinetul.
SPER CA TEAM AJUTAT ! COROANA
