Penarul meu
La început, printre clipe fugare, de-a lungul multor zile pline de speranțe, obiectul acesta, ca un sertar minuscul, părea o piesă oarecare în scenariul sutelor de ore petrecute la școală...
Aproape insesizabil, de la o vreme, mi-am dat seama ca penarul meu are ceva special.
In primul rând, aveam nevoie de el oră de oră, aproape. Chiar și la sport, atunci când jucam șah, deschideam penarul pentru a lua un pix, de obicei verde, pentru a nota mutarile mele si ale partenerilor mei.
In penar asezam toamna frunze galben-uscate, întalnite ici și colo, în calea pasilor mei; iarna ascundeam printre creioane o ramura mică de brad verde; primăvara ocroteam cu mare grijă, în penarul meu, un ghiocel plapând sau un fir de marțișor, iar spre vară... îmi îngăduiam să arunc în penar zarzăre sau cireșe abia pârguite.
Acum, de câteva zile, penarul meu a devenit și mai special. Am descoperit, acasă, un mic bilețel, scris, cred eu, de un coleg extrem de tăcut și de timid, care într-o zi rămăsese fără nimic de scris, pentru că i se terminase pasta din singurul pix pe care-l avea.
Eu am observat si i-am întins repede pixul meu verde, că pe acela îl nimerisem. El a zâmbit ușor încurcat și mi-a mulțumit, în șoaptă.
Pe bilețel scria: "Ești cea mai bună colegă a mea ! Îți mulțumesc din suflet pentru ajutorul pe care mi-l-ai oferit. Dacă aș putea ..., eu ți-aș oferi toate primăverile pământului, pentru că eu știu, și poate și tu știi, că primăvara toate anotimpurile sunt frumoase !!! Colegul tău, veșnic recunoscător..."
Abia atunci am înțeles de ce colegului meu i se terminau așa de repede pixurile... Am înțeles că el era un poet.
