Oricat de multe divergente ar sta in calea bunei noastre intelegeri, oricat de mari ne-ar fi pacatele cele de voie sau de nevoie, sau de rautate si nesabuinta, oricat de diferite ne-ar fi optiunile politice, geografice, civice si cetatenesti, oricat de spurcati am fi uneori la gura si la catatura, oricat de dusi am fi si la propriu, si la figurat, oricat de rusine ne-ar fi pentru cele infaptuite, eu cred ca nu ar trebui sa asteptam sa moara sau sa dispara altcumva martorii prostiilor noastre si ai slabiciunilor noastre, nu ar trebui sa asteptam sa murim noi insine pentru a scapa, in sfarsit, de povara pacatului asumat.
Exista in destinul nostru, cel putin asa afirma marii carturari ai acestei lumi care si ei, la randul lor, l-au parafrazat pe Iisus, exista, afirma ei, in viata asta pamanteasca a omului un moment al adevarului. Numai ca la diferiti oameni acest moment al adevarului vine in mod diferit si la timp diferit. Unii isi recunosc greselile sau incearca chiar in timpul vietii sa repare prejudiciile provocate de aceste greseli, altii o fac doar inainte de ultima suflare, la urechea preotului. Iertarea pacatului e aceeasi, insa placerea acestei iertari e cu totul si cu totul diferita.
